violatorul. cantul intai.

ma numesc x. de fapt, imi poti spune oricum doresti. nu prea conteaza. am petrecut atat de mult timp intre acesti pereti incat identitatea mea pare ca s-a amestecat incet-incet cu ce a mai ramas din varul ce candva ii imbraca. stii, pe undeva imi pare un lucru bun. cateodata mi se pare ca in felul acesta tuciurimea sufletului mi-a fost acoperita cu un strat subtire de alb jegos. sau poate ca doar incerc sa imi fac de lucru gandindu-ma ca mai este vreo cale de scapare, daca nu in lumea asta materiala macar in cea de dincolo. de dincolo. chiar, crezi in dumnezeu? ma ierti ca nu folosesc majuscule insa eu si cu barbosul ne permitem sa fim la per tu. ma stie ca sunt o lichea iar eu stiu ca nu ii pasa. in fond si la urma urmei ce motif ar avea sa isi indrepte vreo entitate privirea atotputernica asupra unui microb ca mine? sunt doar un fir de praf cosmic ce pluteste in oceanul galaxiilor. iar asta imi da PUTERE. stii cat de bine ma simt stiind ca sunt atat de invizibil, atat de nesemnificativ, atat de inexistent incat pot face practic orice imi doresc? tocmai din acest motiv am inceput sa imi practic meseria. ma simt supraom. ma simt colosal. ma simt atotputernic. crezi ca inchizandu-ma in cusca asta au reusit sa rezolve ceva? crezi ca astfel se termina totul? te invit sa reconsideri. am avut grija sa transmit altora, multora mesajul, microbul pasiunii mele. vor fi si altii. oh da, altii, din ce in ce mai multi, armate intregi, haituind pe cele ca tine, traind doar pentru a va vedea ochii umezi ca de caprioara, respirand doar pentru a va simti parfumul fricii, veghind asupra voastra din intuneric, pandind, asteptand fiecare ocazie pentru a se infrupta din carnea voastra frageda.

m-am nascut intr-o familie de intelectuali. din nefericire. pot spune ca mi-as fi dorit ca vechea vorba care sustine sus si tare ca odrasla unor ganditori nu poate fi decat un retardat sase fi adeverit. poate ca asa viata mea ar fi luat o alta intorsatura. ah, nu, asta nu inseamna ca regret cine sunt. ce am facut. ce urmeaza sa fac. sunt perfect impacat cu mine insumi. drept vorbind, nici nu cred ca as fi putut alege un alt drum dupa ce pana la varsta de 18 ani mi-am privit mama potolindu-si poftele trupesti in bratele mereu altui gentleman in lungile perioade in care tata era ocupat cu cercetarea la institut. curios, nu am urit-o niciodata pentru ceea ce facea dupa ce mi-am dat seama exact ce erau acele vizite pe care le tot primea. pur si simplu am inceput sa o vad ca pe un obiect de studiu. fiecare gest, fiecare soapta, fiecare privire perfect calculata pentru a avea un impact devastator asupra celui care inca sovaia in fata ei,  asezat pe un fotoliu de piele. fiind psihiatru, stia exact cum sa isi manipuleze victimele. mai tarziu am inceput sa o numesc in conversatiile cu apropiatii mei calugarita sau vaduva neagra. se folosea cu atata dibacie de partenerii sai si reusea intotdeauna sa se descotoroseasca de ei cu atat tact incat cateodata imi venea sa ies din ascunzatoare si pur si simplu sa incept sa o aplaud. daca ar exista un premiu nobel pentru adulter, scumpa mea mama l-ar merita cu varf si indesat.

alegandu-mi astfel cu atentie si deosebita inspiratie mentorul perfect, am incercat sa pun in aplicare cele cate observam. evident, mi-a fost de mare ajutor in aceasta privinta si faima de care ma bucuram in calitate de fiu al domnului si doamnei x, astfel ca am putut sa ma amestec cu oricine si oriunde mi-a poftit inima. incetul cu incetul mi-am rafinat tehnica si am ajuns sa stapanesc destul de bine arta conversatiei spumoase si dulcele grai al aluziei. eram beat de putere, eram stapanul lumii, eram invincibil. am avut zeci, sute de legaturi. mii. nici una mai lunga de o noapte. nu ma interesa niciodata sa le stiu numele, trecutul, dorintele sau aspiratiile. tot ce imi doream era sa le sorb pasiunea, sa ma hranesc cu trupul lor, sa imi inmoi, dupa chipul si asemanarea mamei, inima in sangele lor cald ca sa ma simt pururea tanar, zeu in olimpul propriei vieti.

numai ca nu imi era de ajuns.

ceea ce nu reusisem sa invat din lectiile mamei nimfomane era tocmai faptul ca dragostea carnala nu iti poate fi niciodata de ajuns. tarziu am aflat citindu scrisoarea de adio pe care tata i-o smulsese dintre degetele-i tepene cand a gasit-o in casa scarilor cu teasta sfarmata, ca ea de fapt iubea. o secunda, o ora, o zi. nu conta. iubea. nevoia ei de afectiune era cel putin la fel de acuta precum cea de placere fizica iar tatal meu nu a putut intelege niciodata asta. a preferat sa o stie acolo, acasa, langa mine, in timp ce el se ingropa in studiu. tind sa cred ca aceasta a fost marea greseala ce ne-a legat vietile, si mie si lui: el nu a putut sa o inteleaga in complexitatea ei de fiinta umana, eu nu am putut sa inteleg ca sub pielea curvei batea cu deosebita tarie o inima flamanda.

astfel ca am continuat. desfrau dupa desfrau, mereu discret, mereu timid in aparenta, mereu gentlemanul perfect. curand insa traumele unei copilarii si adolescente nu tocmai normale au inceput sa isi spuna cuvantul. am devenit din ce in ce mai constient de puterea pe care o aveam asupra lor, asupra voastra de fapt. cea mai dura si intransigenta femeie, gadilata cu maiestrie  se abandoneaza total precum o vipera fascinata de glasul magic al fluierului imblanzitorului sau. deja nu imi ajungea. deja imi doream mai mult. imi doream sa am parte de implicare, sa imi gasesc un adversar pe masura, pe cineva care sa ma doboare cu un singur cuvant asa cum eram eu in stare sa fac.

prima data cand am lovit o femeie m-am simtit descatusat. parca gasisem comoara de la capatul curcubeului, cu tot cu spiridusul de rigoare. evident a urmat un scandal pe care am resuit sa il aplanez cu greu si recurgand la o considerabila suma de bani. insa cutia pandorei fusese deschisa. in acele clipe in care mana mea o sufoca iar pumnul se ridica amenintator deasupra genelor false, atunci am inteles ca pentru mine nu mai exista cale de intoarcere. in acele cateva clipe intreaga mea fiinta a suferit o mutatie, fiecare celula din corpul meu a inceput sa functioneze intr-un cu tot alt fel. in acele momente m-am nascut. de atunci nu mi-am mai recunoscut chipul in oglinda.

atunci am devenit violatorul.

ne pierdem mintile.

sau altfel spus ferparul unui sistem universitar in colaps. deja nu mai este un secret pentru publicul larg faptul ca in aceasta tarisoara nu prea mai poti sa faci mare lucru, nu neaparat pentru ca ai duce lipsa de oportunitati ci pentru ca nu ai habar cum sa le valorifici. la sfarsitul unui ciclu epuizant de 12 ani in care s-au pompat in tine cu nemiluita cele mai abstracte notiuni, doar doar vei ramane cu ceva “cultura generala” (buuuuulshiiiiiiit), sari frumos parleazul si aterizezi in curtea unei prestigioase institutii de “invatamant superior” (denumire depasita caci ce se practica intre acei pereti nu poate fi numit invatamant, cu atat mai putin sa ii atribui un grad de comparatie), de stat au ba, unde, se spune, vei primi un bagaj de cunostinte care te va ajuta ca la sfarsitul acelui ciclu absolut obligatoriu in viata ta de capitalist al secolului 21 sa decolezi cu surle si trambite catre zorile albastre ale preaminunatei tale vieti de adult. nu-i asa? EI BINE NU. invatamantul superior romanesc traieste din amintirile unui trecut candva glorios in care absolventii unei politehnici, unei medicini, unei-whatever se puteau numi cu adevarat oameni CAPABILI. in anul de gratie 2009 facultatile se pot mandri cu cladiri care stau sa cada, cu personal auxiliar lipsa sau in conditiile fericite in care intalnesti vreun nea vasile sau o tanti geta fie sa ti se faca mila de ei si sa iti vina sa ii trimiti la nepoti fie ai tendinta sa le curmi suferinta vietii lor mizere de betivi inutili, cu studenti distrati, fara orizonturi si fara dorinte, care cauta cu infrigurare nu sa isi largeasca orizonturile si sa isi destupe creierele prin studiu ci sa descopere cel mai obscur colt al amfiteatrului, unde privirea agera a supraveghetorului nu va distinge in veci fituica, cu profesori batrani, blazati, depasiti, ignoranti, nesimtiti, prost pregatiti, fara fir de har pedagogic, care trag cu dintii de un scaun caldut de cadru universitar, tragandu-si seva din privirile de caprioare speriate ale celor catorva oropsiti care nu au reusit sa prinda loc in ultimele randuri ale amfiteatrului pe timp de examen.

invatamantul superior din romania isi pierde mintile. in fiecare an exista cateva creiere extraordinare care migreaza cu prima ocazie catre o tara in care sa isi poate valorifica la maxim potentialul, intr-un climat academic propice dezvoltarii, printre oameni pasionati, bine pregatiti, civilizati si extrem de bine motivati.

invatamantul superior din romania este in colaps din cauza lipsei oricarei idei de organizare, din cauza proastei sau relei intentionate gestionari a fondurilor, din cauza existentei unei programe supraincarcate, megadepasita si ultrabanala care nu poate servi la nimic altceva decat la a antrena memoria studentilor, mai exact a acelora care chiar isi dau silinta sa se implice in procesul educational, caci nu poate fi vorba despre vreo dezvoltare coerenta a unor oarecare aptitudini de gandire logica, de intuitie.

studentii, de la cei care abia pasesc plini (sau nu) de entuziasm pe culoarele facultatii, pana la cei care incheie acest ciclu printre blesteme si sudalme nu au partea (in 90% din cazuri) decat de injurii, cerinte exagerate in raport cu importanta materiei, profesori nepregatiti sau total absenti, asistenti nemotivati care prefera sa isi vada de cel de al doilea job decat sa indrume o ceata de adormiti in orele de seminar, de secretare acre ce se considera trimise de catre dumnezeu insusi pe acest pamant, de dezorganizare, delasare si nepasare.

organizatiile studentesti, spuneti? ce gluma buna. o ceata de aiuriti care cred ca daca aranjeaza un bal si o strangere de fonduri pentru orfelinate, plus nu stiu ce conferinta cu un adormit de la apple/oracle/imb/cacat atunci au facut o imensa favoare colegilor “studenti de rand”. aceste amarate de “organizatii” ce isi desfasoara activitate in vreo fosta debara fatuita nitel pentru a “da bine” (pe dracu’) nu au absolut nicio putere in fata autoritatii semidumnezeiesti a decanului/rectorului, niste personaje demne de miturile si legendele din imaginea alaturata, ce au painea si cutitul si se joaca cu viata a mii de tineri, propunand programe aberante, sesiuni epuizante, licente masluite si nerelevante, admiteri frauduloase si, in general, o studentie cat se poate de searbada, plina de griji, lipsita de satisfactii si de perspective.

“asa, si ce propui?”, ziceti. dragii mei daca chiar v-ati saturat sa se mature pe jos cu voi, daca chiar va doriti sa va puteti alege viitorul si sa va crosetati singuri haina destinului, atunci trebuie sa constientizati ca fara noi, astia micii, studentii, o facultate nu isi are rostul. fara noi “ei” nu au cum functiona, nu au cum sa isi mai traga spaga la examene sau partea din fondurile europene sau burse erasmus, nu au cum sa mai existe, pe scurt. daca un profesor va injura, reclamati-l. daca un altul nu vine la ore, reclamati-l. daca secretara nu are chef sa isi faca treaba pentru care e platita pentru ca nu si-a terminat pachetelul, reclamati-o. nu mai inghititi totul. nu suntem niste gunoaie, nu suntem niste instrumente. ni se cere sa respectam? atunci sa dea naiba daca nu avem DREPTUL sa fim respectati! strangeti-va ca la deschiderea oficiala a nu-stiu-carui magazin de fite in fata catedrei/secretariatului/decanatului/rectoratului si nu plecati de acolo pana cand nu va faceti auzite doleantele. iesiti din latenta asta urat mirositoare a eternului si fascinantului “lasa frate ca merge si asa”.  nimeni nu are cum sa lupte pentru noi, nimeni nu va face in veci nimic pentru ca lucrurile sa inceapa sa se miste intr-o directie normala. totul trebuie sa plece de la noi, de la fiecare. cu o floare nu se face primavara, insa zau de nu arata al naibii de bine o pajiste plina de ghiocei imediat dupa un viscol strasnic.