Iulian Arabagiu
Teoria chibritului: Deznodamant.Arhiva pentru mai, 2011
este infinit mai simplu sa previi decat sa tratezi.
in ce hal am ajuns, noi rasa umana? desi ne ducem traiul intr-o societate hiperdezvoltata din mai toate punctele de vedere, desi tehnologia depaseste aproape in fiecare secunda limite care acum cativa ani pareau imposibil de atins, desi avem acces la medicamente si ingrijire medicala de inalt nivel (ma rog, cel putin majoritatea tarilor au partea de aceasta), suntem din ce in ce mai bolnavi.
riscul aparitiei bolilor de inima a crescut exponential. varsta la care este extrem de posibil sa suferi un infarct a scazut catre 30 de ani. stresul afecteaza sanatatea mentala a unui numar enorm de persoane. suprasolicitarea la munca, dieta necorespunzatoare, somnul putin, toti acesti factori cresc incidenta afectiunilor de tract digestiv, pulmonare, slabesc drastic sistemul imunitar, lasandu-ne complet vulnerabili. iar in acest punct, ni se da lovitura de gratie. cancerul. alaturi de obezitate, acesta este flagelul care macina incet dar sigur populatia planetei. ganditi-va bine. nu este asa ca aveti cel putin o cunostinta care a trebuit sa lupte cu moartea in aceasta forma la un moment dat? si nu este asa ca de cele mai multe ori, acea lupta a fost pierduta?
aceste randuri nu sunt un strigat de disperare. vor a fi poate pe undeva un fel de wake-up call. avem o singura viata, avem dreptul sa o traim asa cum consideram de cuviinta, insa trebuie sa fim constienti ca prin actiunile noastre, prin nepasarea noastra care poate duce la aparitia diverselor maladii, nu ne facem doar noua rau. afectam pe toti cei din jurul nostru, ranim pe toti cei pe care ii iubim pentru ca, in fond si la urma urmei, existenta umana este definita prin relatiile pe care le intretii cu semenii tai.
va las un video. nu obisnuiesc sa fac acest lucru prea des deoarece nu mi-am dorit niciodata sa am un blog de context ci unul de substanta. insa in acest caz, mesajul este pertinent.
multumesc Arice inChains si Cris Palmeș pentru postarea voastra pe Facebook, de unde am preluat si eu acest mesaj.
dezamagit
traiesc de ceva vreme intr-un soi de lume doar a mea. lume in care atunci cand ma trezesc nu simt in prima secunda amaraciune iar in a doua disperare. o lume in care imi doresc sa fiu mai bun, sa evoluez din toate punctele de vedere. o lume in care chiar am de ce sa fac asta! pe aici pe la mine oamenii sunt politicosi si manierati, orasul este parca putin mai curat si ceva mai lipsit de cersetori si caini vagabonzi, masinile nu polueaza chiar atat de mult iar pentru a te aventura in trafic nu iti trebuie cursuri de cascadorie.
in lumea mea oamenii care si-au lasat prin diverse banci ale unor diverse scoli/institute/universitati/facultati o buna parte din viata chiar nu regreta acest lucru, avand un loc de munca stabil si platit decent, unde sa isi poate valorifica bagajul de cunostinte pe care s-au chinuit ani buni sa il impacheteze. in lumea mea utopica, fantasmagorica si idioata nu te impiedica nimeni sa incepi sa lucrezi in vreo institutie, ba din contra, daca se constata ca este ceva de capul tu esti cel cautat. nu esti pus sa faci munci total paralele cu pregatirea ta si cu jobul pe care ti l-ai ales doar pentru ca esti tanar si fara de experienta si pentru ca cei mai de sus ca tine refuza sa moara. sau sa se pensioneze. whichever comes first. usually both at the same time. in acest univers este o placere sa iti intemeiezi o familie pentru ca nu te lovesti in secunda imediat urmatoare cererii in casatorie (si eventual acceptarii) de intrebarea implacabila „da’ eu cu ce o sa imi intretin familia si cu o sa imi imbrac copilul pe care mi-l doresc cu disperare?” pe la mine prin vis/cap/imaginatie nu umbla tocmai caini cu covrigi in coada, insa am parte de un sistem educational competent, in care am incredere, de la care astept sa imi slefuiasca urmasul, sa il ajute sa devina mai bun – ba nu, mult mai bun! – decat mine. de asemenea nu imi este teama sa calc pragul unei unitati spitalicesti si am toata stima si consideratia pentru cadrele medicale care lucreaza acolo si care sunt dedicata mie la milion ingrijirii pacientilor nu miliard in miliard jecmanirii acestora – si a rudelor lor – de bani, inainte ca saracii bolnavi sa dea inevitabil coltu’ sau sa plece de acolo cu afectiunea de cateva ori bune agravata.
nu imi doresc o germanie. sunt mult prea reci, niste umanoizi bine instruiti care fac sex pentru ca sunt perfect constienti ca au nevoie de asta, care se reproduc pentru ca stiu ca au nevoie de urmasi. nu am nevoie de o franta pentru ca exista deja destul snobism, prostie si jeg in tara mea. nu am nevoie de o america pentru ca romania are si asa destui analfabeti si retardati. nu am nevoie de o china pentru ca desi suntem scapati de comunism din 89, tara este condusa in acelasi stil dictatorial. nu imi doresc o spanie sau o italie pentru ca de abia am mai scapat de tiganii de pe meleagurile noastre. nu vrea o mare britanie pentru ca vreau sa vad soarele mai mult de o data pe luna.
atunci ce imi mai ramane? nu stiu. poate doar sa incerc sa ma trezesc si sa lupt pentru propriile deziderate. un om printre 20-21 de milioane (vedem la recensamant cati am mai ramas). sanse de reusita? tind vertiginos catre zero. nu cred ca sunt singur in gandirea mea. in DEZAMAGIRE. in lipsa aproape totala de speranta. ceea ce insa ma deprima cel mai mult si ma face sa ma intreb daca mai merita ceva, daca mai merita sa ma zbat, daca mai merita sa incerc sa ma dezvolt ca om in aceasta tara este faptul ca raportul raportul de forte dintre cel care se complac in vietile lor mizere si mediocre si restul, cei care incearca, se zbat, spera este total dezechilibrat, atarnand considerabil in favoarea primei categorii. mai mult, ceea ce ma descurajeaza pana aproape de paroxism este faptul ca daca incerci sa te revolti, sa iti ceri drepturile, sa ceri dreptate, ce este al tau sau ce ti se cuvine, te intampina fie un pumn in fata, fie un scuipat, fie o mutra acra de secretara/functionar public.
aceasta, doamnelor, domnisoarelor si domnilor, aceasta este romania anului de gratie 2011, romania pe care ne incapatanam sa o numim „patrie” sau „casa”, cateodata cu fatarnicie, visand pe ascuns la ziua in care vom fi reusit sa muncim indeajuns/tepuim destul de multi oameni sau sa furam suficient pentru a ne cara o data pentru totdeauna din „the carpathian garden”.
