regurgitarea de sambata seara.

sunteti o adunatura de omuleti patetici voi toti cei care va gasiti alinare si va trageti seva din laudele altora. eu, ca un frustrat notoriu care este, prefer sa rad de voi si de succesul valoarea voastra, in timp ce imi savurez in tihna fiecare mica izbanda personala.

manifest umanist.

nu maI incerca sa apelezi la bunul simt al persoanelor din jurul tau. nici macar la capacitatea lor de a empatiza. cat despre corectitudine si discretie..nici sa nu mai vorbim. toate au fost sufocate de maria sa instinctul de supravietuire intr-o lume “moderna” ce ne impinge pe toti incet dar sigur la un deznodamant de genul “dog eat dog”. devin ciudat. sunt privit ciudat. gandesc ciudat si ma incapatanez sa actionez ciudat. refuz s ma schimb. refuz sa ma umplu de noroiul unei existente meschine care sa imi aduca doar MIE satisfactii. refuz sa calc peste cadavre, chiar daca ar forma o scara (candva vie) ce mi-ar facilita accesul la nemurire. nu sunt singurul care gandeste asa. cred. sper. am incredere in oameni, ii stimez indeajuns pentru a le da destul credit si a sti sigur ca orice s-ar intampla, candva, cumva, toti isi vor recapata OMENIA. imi pare cateodata ca m-am nascut prea tarziu. mi-e dor de secolele trecute. mi-e dor de umanism.

dilema

exercitiu de imaginatie.

pasul 1. boy meets girls. girl likes boy. they fall in love si porneste una bucata relatie interesanta.

pasul 2. cei doi isi dau seama ca it’s more than puppy love vorba cantecului si sunt amandoi pregatiti sa se dedice total respectivei – sa o numim de dragul lacrimogenitatii- povesti de dragoste.

pasul 3. actorii nostri isi doresc sa get their skeletons out of their closets, si isi dau seama ca amandoi au mai mult de o groaza, rezultatul unui sir interminabil de relatii de tot rahatul.

pasul 4. fata, facand dovada de mult trambitata maturitat specifica sexului frumos si chiar deloc slab, pune absolut toate cartile pe masa si asteapta de la “alesul” ei aproximativ acelasi lucru.

pasul 5. respectivul don juan se gaseste intr-o dilema destul de arzatoare. are de ales intre a nuanta putin trecutul si de a-i da o turnura favorabila siesi, ceea ce ar contraveni total perceptelor sale morale, intrucat ar insemna sa insele o incredere neconditionata sau sa prezinte absolut toata murdaria pe tava de azbest, sperand ca fata – pe care de acum o putea numi fara rezerve “jumatatea sa”- va reusi sa discearna intre fatalitatea unei situatii fara iesire si o tara permanenta de caracter (scuzati jocul de cuvinte oarecum nepotrivit).

pasul 6. scrierea acestui post, ca o incercare relativ sortita esecului de a-mi exorciza una bucata demon ce il simt pretutindeni cu mine, ca o amara ironie a sortii, amintindu-mi de fatalitatea existentei umane si de maniera inexorabila in care trecutul nu te lasa sa iti traiesti prezentul sau sa iti croiesti viitorul fara a-ti recunoaste over and over again vina.

tu ce ai face?

remember.

by Christina Rossetti

REMEMBER me when I am gone away,
Gone far away into the silent land;

When you can no more hold me by the hand,
Nor I half turn to go, yet turning stay.
Remember me when no more day by day
You tell me of our future that you plann’d:
Only remember me; you understand
It will be late to counsel then or pray.
Yet if you should forget me for a while
And afterwards remember, do not grieve:
For if the darkness and corruption leave
A vestige of the thoughts that once I had,
Better by far you should forget and smile
Than that you should remember and be sad.

te cam pun pe ganduri victorienii astia.

pledoarie.

iubesc. urmati-mi exemplul.

note to self

“trebuie sa invat sa imi stapanesc avantul. chestiile pe care le scriu nu prea par unitare in ceea ce priveste firul ideilor. gotta work on that “

end of note

:-<

:-<

m-am trezit la foarte matinala ora a pranzului cu o dorinta exacerbata de a scrie ceva. de a pune degetzelele pe taste si a le simti cum freamata sub atingerea mai mult sau mai putin delicata, gata sa imi reproduca in cel mai mic detaliu gandurile, ba chiar sa imi ghiceasca ideea si sa o infatiseze in avans, ca wizardu’ ala de toata cacaua din word. cateodata simt ca reusesc sa ma transpun pentru cateva secunde/minute, reusesc sa imi dobor in lupta dreapta supraeul si sa ma pierd in valtoarea tumultuoasa a imaginatiei cu care m-a inzestrat muma natura. doar cateodata. i-am admirat mereu pe dadaisti. am vrut intotdeauna sa pot sa scriu in genul acela. si nu numai sa scriu, sa ma comport. urasc mastile. urasc oamenii care se ascund in spatele lor. nu pentru ca ar fi imperfecti, nu pentru ca sunt..oameni in definitiv. ci pentru ca le folosesc. nu au curajul sa iasa in lume si sa spuna “hello world, this is ME so fuck all of ya’!”. nu suport sa intalnesc o persoana si in 5 minute de conversatie sa imi dau seama ca de fapt ce am in fata este emisarul sau. avatarul, daca vreti. nu suport sa aud un torent de pareri, opinii, citate si alte bazaconii si sa stiu clar ca adevaratul TU nici macar nu stie diferenta dintre kafka si kaladze. a, unul suna rus, nu? damn fuckers ~X( ma dispera nimicnicia voastra. ma dispera sa va gasesc pititi bine intr-o colivie de unde stati comod si va maniPULAti proaspat creata paiata pe care o trimiteti in locul vostru sa va traiasca viata. sunteti tristi, patetici si inutili. vad pretutindeni in jurul meu comedia erorilor. comedia vietii. GRESIT. nu e nicio comedie, este o regretabila simfonie mortuara. moartea sufletului adevarat, moartea ratiunii, inteligentei veritabile, moartea sentimentului. “nu o sun azi, o sun peste doua zile.. CACI ASA E REGULA!”. si inca si mai cate si mai mari si mai late si mai gogonate, servite mai mult sau mai putin calde, mai mult sau mai putin recente, mai mult sau mai putin pe ABSOLUT toate canalele media. si aici vroiam sa ajung. la media. la “media alternativa” pe care noi astia de poluam web 2.0 (mai nou) o cream. blog-uri. weblog-uri. mult zgomot pentru nimic. de ce? pentru ca nu ajutam la crearea, dezvoltarea valorii sau a vreunui simt, de orice fel, nu indraznesc sa spun “estetic”, nu, doamne fereste! suntem o adunatura de frustrati care nu gasim alt loc sau alta modalitate de a refula decat cu degetele strans lipite de o tastatura. ecranul ne este oglinda iar blank-ul post-ului este a noastra “tabula rasa”, pe care, ca niste veritabili creatori ce suntem, o umplem cu toata dejectia mintii. si inchidem cercul vicios. si imbracam costumul robotizat. si ne punem mastile. si iesim in lume si nu avem curajul sa ne sustinem ideile pe care le expunem cu zel truda si sudoare, nu avem curajul sa ne asumam comentariile rautacioase lasate pe diferite teme dureroase pentru romanul de rand, nu avem curajul sa recunoastem ca nu suportam tiganii pentru ca ne fac tara de cacat si in interior si in exterior, ca nu suportam ungurii pentru ca nu-s in stare sa accepte ca in romania te supui regulilor si judecatii ROMANILOR, ca il iubim pe becali pentru ca da cu bani in stanga si dreapta si-hei, nu-i asa, ce conteaza mai mult decat banul la ora asta in mintea fiecaruia dintre noi? sincer iubesc romania si romanii dar la fel de sincer sunt dezgustat pana la disperare de pasivitate, aroganta, PROSTIE, LACOMIE SI FATARNICIE. pe care mi le insusesc si mi le asum. pentru ca stiu ca nu am cum sa scap de ele atat timp cat daca incerc sa ma comport altfel sunt aratat cu degetul, scos drept paria si indepartat. si atunci incerc sa vorbesc. macar atat. sa arat ce nu e bine. si va rog, va rog si pe voi, incercati macar pentru cinci minute cand vi se va cere data viitoare o parere sa vorbiti din adancul sufletului, din propriul vostru bagaj de idei si cultura, mic, mare, cum o fi el. fiti voi. fiti oameni. respectul de sine este mai presus de respectul celor din jur. but het, that’s just the way i see the world.

irecuperabil

“pierdut timp. ofer recompensa substantiala.”

tot mai credeti ca AVEM TIMP?!?

obsedant revine acest gand.

sase septembrie doua mii sapte

si-a mai trecut o vara. si-a mai venit o ploaie sa ne spele sufletele. creierele luceau deja. efectul balsamic al frunzelor moarte il resimt parca mai pregnant decat in alti ani. parca le si aud cum cad. imagini vizuale care mai de care mai interesante se deruleaza in mintea mea obosita, infatisand apocalipsa frunziera in culori tare interesante. ocrul perceput de ochi e doar un gri. verdele ramas pe alocuri are o tenta de galben-lamaitza de incepator. iar auriul.. auriul este doar alb. incerc sa cuprind in suflet o raza de soare. incerc sa mi-o imaginez patrunzand adanc in a mea fiinda si purificand-o. am pierdut astfel doua zile. fara succes. il inteleg. a obosit. sarmanul zeu decazut. poate acum ne va intelege mai usor dilema omeneasca. cafea fierbinte. si tare. mai ales tare caci sunt proaspat revendicat din negura somnului. incerc sa imi restartez creierul. peisajul care mi se infatiseaza in stanga merita capturat. inregistrat. daca nu pe o coala imaculata, macar in cateva cuvinte. bucurestiul toamna are un miros si un aer aparte. de stafie. griul cladirilor nu mai contrasteaza cu verdele sporadic sau cu vreo floare stingher rasarita printr-o parcare. mirosul gunoaielor este acoperit de cel de fum, fumul purificator pe care taranii oraseni il inalta cu evlavie dis-de-dimineata si cateodata pe seara din curtile caselor, blocurilor, garajelor, cutiilor de carton, chibrituri etc. percep totul incolor. nu mai simt nicio vibratie. timpul pare sa stea in loc in jurul meu. parca toti..hibernam. “wake me up when september ends”..

chiar daca

chiar daca as avea puterea sa iti accept veninul

chiar daca as putea sa cuprind in pieptul meu taisul vorbelor tale

chiar daca mi-ai potoli setea cu propriile lacrimi

chiar daca nu m-ai mai lega de aripi

chiar daca ai continua sa ma haituiesti in vis

chiar daca mi-ai hrani cu jarul desertaciunii iluziile

chiar daca n-as mai fi

chiar si-asa

chiar si-atunci

ca si acum

mereu.