utopia. episodul 10.

cauchemar de rocker.

“deschid ochii. ma izbeste imaginea unui domn supraponderal, cu dantura stricata si brunet. mult, mult prea brunet. ma gandesc – ce dracu’ avea babanu’ ala de aseara in el de m-a omorit frate?! da’ parca e prea de tot, pe lumea ailalta aia de te iau in primire ar trebui sa isi permita sa aiba macar un dentist capabil. ma frec la ochi cu strasnicie si imi ingheata sangele in vine. sub imaginea domnului brunet scria mare cu auriu GUTZA. innebunit sar din asternut si ma infig in oglinda din baie. nu. asta nu. orice numai asta nu, doamne de ce imi faci ASTA?!? nu ma recunosc. in fata ochilor am un barbos gelat cu trei dinti de aur, tricou d’n'g roz si un mare, MARE lant de aur la gat. fac doi pasi sa ies din cadrul ciobului blestemat care isi bate joc de mintea mea cand urmeaza al doilea soc. in loc de tapetul negru cu imprimeu ac/dc vad ca a mea camera are peretii tapetati cu bancnote de 1 leu si monede de 50 de bani pentru efectul sclipicios atat de necesar unei poze reusite de haifaiv. geluri. multe ,multe geluri peste tot. pute a parfum ieftin. 5 lei sticluta, de la gicu’ de la scara doi. cica e shanel numaru’ doi. parca totusi lasa pe piele un fin miros de mosc. din acela utilizat la vanatoarea de cerbi. – bai frate asa ceva nu se poate! las’ ca stiu cum ma trezesc, deschid compu’ si imi pun un dimmu de toata frumustea. aci insa am al treilea soc. pe desktop am un mare poster cu salam si anume florin iar in playlist nu reusesc sa gasesc altceva in afara de MANELE!!! imi vine sa urlu dar nu reusesc sa articulez decat – ooooooffff viataaaaaaaa meeeeaaaaaaaaa, ooooffff innniiiimmaaaaa meeeeaaaaaaaaa. ok now i’m REALLY freaked out. pun mana pe telefon sa imi sun un amic sa imi spuna ca nu am inebunit, ca sunt tot eu, ca nu am cazut in cine stie ce hau temporal care m-a transformat intr-un nenorocit de animal!!! formez numarul, suna vreo treizeci de secunde, nu raspunde. hai frate da-te dracu’!!! eu mor aci si tu nu raspunzi?!? nu trec nici doua secunde de la conceperea acestui ultim gand ca am parte de lovitura de gratie. amicul meu ma suna de zor, gata sa imi spuna ca totul este in regula pe cel mai turbat ritm de melodie-din-aia-arabeasca/turceasca-pe-care-toate-tarfele-dau-din-cur-dupa-ce-si-au-cumparat-fustite-din-alea-care-au-pe-ele-cacaturi-sclipicioase-care-zornaie. epuizat si complet deznadajduit imi pierd constienta. nu mai are niciun sens sa traiesc. sunt un rocker in corp de manelist, intr-un oras de manelisti in tara manelistilor. sunt blestemat. acesta este iadul. iadul meu.

ma trezesc decis sa ma duc sa imi cumpar un metru de franghie. imi dau parul incalcit din ochi si imi pun bocancii in picioare. iau pe mine geaca de piele, caut cateva monede prin casa si ies pe usa. gasesc la dugheana de la colt niste franghie de intins rufele. batea un vant calm, molcolm, care parca te invita sa te plimbi. iau calea parcului. aveam eu un colt in care mergeam cu tovarasii si ale noastre chitari. e si un copac solid acolo. cred ca e locul cel mai potrivit. in treacat ma privesc in geamul unui trabant. mai fac doi pasi si brusc ma opresc. innebunit, ma reped catre o vitrina de magazin. in fata ochilor eram eu. EU FRATE, EU!!! cacat, nu fusese decat un vis, un cosmar al dracului de real dupa o noapte in care nici nu mai tin minte ce si cat am bagat. duuuude.. dar parca totusi ceva nu e in regula. nu ma simt.. bine. am vazut ce inseamna sa fii.. asa! nu cred ca mi-as putea ierta vreodata daca as ajunge in halul ala. sincer. ceva mai calm o iau incet spre casa. aprind o tigare si incerc sa imi dau seama exact ce dracu’ fumez. pipai in buzunar funia proaspat cumparata. – pe tine te tin la indemana draga mea, ii soptesc duios in timp ce usa blocului se inchide violent in urma mea.”

utopia. episodul 9.

…parca as intra intr-o casa parasita in care singurele prezente sunt cele ale fantomelor trecutului mizer. pot sa gust praful, praful de nefericire, pulberea damnata ce acum imparateste un salas ce candva gazduia o inima de smoala. simt vantul taios ce isi face loc prin fiecare crapatura a acestui cavou. il simt ca pe un pumnal, cum imi loveste trupul incercand sa gaseasca un locsor cat de mic prin care sa isi strecoare veninul inghetat in al meu suflet. sunt precaut. nu parasesc cadrul usii. stau invaluit in camasa de lumina a lumii exterioare, lume care m-a salvat din acest loc al pierzaniei. m-am intors aici in semn de biruinta. m-am intors sa privesc intunericul in fata-i respingatoare, sa ii scrutez ochii de smoala si sa ii rad in nasul de taciune aprins. am invins. TE-AM invins. tresar subit. simt in spatele meu o prezenta a carei caldura dulce imi cuprinde intreaga fiinta. ma las prins de mana si o purtat de o voce calda. “haide, e timpul.” in spatele meu cavoul isi fereaca pentru ultima oara portile. fie ca trupu-ti osandit sa se odihneasca pe vecie in caznele amintirii neputincioase. fie ca duhoarea inimii otravite sa ramaie inchisa pururea intre ai temnitei pereti. fie ca mintea-ti otravita sa arda mocnit in cazanul ratiunii. adio.

utopia. episodul 8.

imi imaginez o lume in care nu trebuie sa folosesc cuvantul nu. o lume atat de bine inchegata si populata cu asemenea creaturi incat pana si negatia devine desueta. nu ma refer aici la genul acela de utopie lume fantastica in care totul este din aur si in loc de apa in albia dambovitei avem lapte/miere. nu. ma refer la un anumit gen de societate in care totul este permis, totul este acceptat, fiecare se naste (atentie, se naste!) cu un cod al moralei adanc inradacinat in subconstientul sau, nemaiavand niciodata “posibilitatea” vreunui derapaj sau scurt-circuit care sa conduca la situatii conflictuale. suna bizar, suna total anti umanist, insa prea multa lume m-a criticat pentru viziunea mea negativista asupra viitorului tarii (in principal) si al omenirii (in general) si nu de putine ori mi s-a reprosat in termeni academici precum “bine ca esti tu destept” sau ceva de genul lipsa mea de implicare. asa ca am decis sa actionez in felul meu empiric si absolut inutil, insa am facut-o. solutia pe care eu o propun pentru viitorul luminos al patriei este abolirea negatiei. controlul maselor prin bunatate inscrisa in codul genetic. ne lipseste atat de tare capacitatea de a empatiza, avem atat de multa nevoie de a invata sa fim buni si iertatori, avem atat de putine motive de a zambi incat, mergand putin mai departe pe firul aberatiei, cineva isi poate imagina apocalipsa nu ca pe o curmare brusca si violenta a vietii pe pamant, ci ca pe o sufocare inceata dar sigura a sufletului, a esentei umanitatii. acesta nu este un apel. nu este un semnal de alarma. este o dorinta. este un vis. este o utopie.

utopia. episodul 7.

tot ceea ce simt acum pare a fi o pura iluzie

o comedie de factura divina.

nu reusesc sa imi dau seama exact daca si cat va dura toata tarasenia insa sunt absolut decis sa ma las dus de val. de vant. de avalansa daca vreti. da.

avalansa!

asta-i termenul cel mai corect care imi poate defini starea de spirit. sunt asaltat de sentimente reprimate si aproape suprimate ce incep sa erupa prin toti porii. pubertatea e inca in floare.

dezgustator?

din contra, delicios.

mai viu ca niciodata, asa se pare ca mi-e dat sa ma simt.

nu vreau sa ma gandesc departe. nu vreau sa ma arunc in neant.

vreau doar sa simt. sa simt si sa traiesc cat pot eu de mult si de bine. pentru mine.

pentru ea.

pentru noi.

cat de ciudat suna cuvantul acesta. noi. capata o oarecare dimensiune mistica, supraumana, insa atat de tare se potriveste contextului incat il voi lasa acolo.

de obicei il stergeam. de obicei refuzam sa vad dincolo de eu.

dincolo de ea.

se pare ca oricine isi gaseste nasul.

iar eu acum traiesc in permanent eustres, intr-o utopie palpabila ce nu imi pasa cum se va desfasura atat timp cat o va face.

erase and rewind.

fast forward?

nope.

pas cu pas suna mult mai bine.

join me.

utopia. episodul 6.

“astazi medicatia nu isi mai face efectul. astazi sunt eu insumi, liber sa cuget cat de stramb vreau. astazi nu am nevoie de tine, doctore, nici de masinaria asta a ta cu care incerci sa imi alungi demonii. astazi.. sunt fericit.”

“si ce te face sa crezi ca astazi exista, dragul meu?”

utopia. episodul 5.

ma intreb daca mai sunt eu, dupa atatea razboaie. am renuntat la atat de multe si m-am chinuit sa ma conformez cerintelor tale draconice incat simt ca tot ceea ce mi-a ramas este numele. mi-am deformat intreaga fiinta pentru a ma recristaliza dupa chipul si asemanarea nazuintelor tale natangi. acum? acum ma simt atat, atat de inutil si de inert incat parca am devenit exact statuia pe care ti-ai dorit-o intotdeauna, acel bibelou de portelan pe care sa il etalezi cu un prost gust exacerbat si mandrie prosteasca pe policioara vitrinei. m-ai lustruit cu vorbe aspre pana cand mi-ai indepartat toate asperitatile propriei vointe, m-ai spalat cu acid pana cand mi-ai sters orice urma de stralucire a ceea ce a fost candva a mea personalitate, m-ai cioplit cu tunetul privirii pana cand am ramas o forma fara continut pe care ai putut mai apoi sa o umpli dupa bunul plac, transformandu-ma intr-unc chici grotesco-umanoid. put a lipsa de vointa, zac intr-o balta de scursura de neputinta si din privirea agera ce scruta la un moment dat niste orizonturi pe cat de indepartate pe atat de fezabile nu a ramas decat dioptria marita a ratatului. te-am lasat. te-am indurat. te-am suportat. te-am iubit. cat iubesc timpul trecut. trecutul…PERFECT. nedumerita? parca avea alt curs povestea, nu? hahaha, credeai ca iti voi alimenta ego-ul in continuare cu aceleasi vorbe fara rost? cat de naiva esti iubito. ah, doamne, cat ador sa ma uit inapoi si sa ma izbeasca imaginea lesului putrezit al celui ce am fost odata sclavul neconditionat al mascarilor tale sangerande. cat iubesc miasma halucinogena care imi aminteste, ma someaza, imi IMPUNE fiu ceea ce sunt acum: suflet. imponderabil. intangibil. pretutindeni. omnipotent. te vad. misuni laolalta cu ramele pe acel pamant infect pe care l-am parasit acum ceva timp. te tarasti in balta propriilor scursori, te lafai in mojicie si mediocritate cu o placere grotesca intiparita pe chipu-ti deformat de lacomie, preacurvie si dezmat. degeaba iti intinzi ghearele. degeaba incerci sa ma prinzi. ma incolacesc in jurul ochilor tai galbeni incetosandu-ti privirea pierduta si iti las in dar o dara de nectar a ceea ce ar fi putut fi candva o poveste absoluta. esti pierduta. sunt liber. utopia s-a sfarsit. tu esti moarta.

utopia. episodul 4.

aseara n-ai venit. te-am asteptat cateva ore bune in locul binecunoscut in zadar. imi poti oferi vreo explicatie? hm. interesant. ai…uitat. nu crezi ca am trecut de catva timp de varsta copilariilor astora grosolane? stii foarte bine ca aici este vorba de soarta NOASTRA. de viitorul NOSTRU. de ceea ce urmeaza sa fa..cum? aha. inteleg nu te intereseaza. nu te MAI intereseaza. dar draga mea, daca nu cumva ma insel, TU esti cea care ai venit la mine cersind iertare. aa, stai! exact asta e! ah doamne cat de prost am putut sa fiu. haha, da, trebuie sa recunosc, esti o actrita desavarsita. iar eu marioneta perfecta. m-ai folosit. din nou. nu doreai decat sa iti eliberezi constiinta de povara unui gest necugetat. nici mai mult nici mai putin. iar acum, presupun, vei pleca din nou, nu-i asa? te-am primit, te-am adapostit, ti-am oblojit ranile, ti-am ascultat plangerile. crezand. sperand. simtind. dar acum nu mai are sens. nu mai conteaza. am primit pentru ultima data veninul tau. (“alfa!”) ce spui? cred ca mi s-a parut. imi clocoteste creierul cu o mie de ganduri care mai de care mai (“trezeste-te!”) ciu-da-.. te.. ce tot soptesti acolo? inceteaza. nu am chef de glume. vreau sa dispari (“alung-o, alfa, trezeste-te!”) si sa nu mai stiu de tine..doamne am innebunit de tot.. ma duc sa ma intind. sa nu te mai gasesc (“alfa, concentreaza-te! esti aproape!”) cand ma..intorc..

trebuie sa ma calmez

trebuie sa dorm

sa dorm

dorm

“TREZESTE-TE!”

doctore?

“intocmai.”

imposibil. esti mort!

“nu alfa. aici, TU esti cel fara existenta.”

unde sunt? ce mi se intampla? unde e EA? eram cu EA, vroia sa plece.. vocile.. doctore, vocile.. am innebunit? fie-ti mila..

“calmeaza-te. vei afla totul cat de curand. pentru moment tot ce trebuie sa stii este ca tot, TOT ceea ce considerai tu drept realitate ti-a fost anulat ca un cec fara acoperire. lumea ta nu exista. tu nu existi. esti aici doar pentru ca eu inca te consider util.”

realitate? despre ce naiba vorbesti? unde ma tii? ai ramas fara cobai de folosesti oameni pentru experimentele tale ratate? ce se intampla aici?!? 

“liniste! ma obosesti. vreau sa fii perfect constient de faptul ca esti in puterea mea. pentru moment consider ca este mai bine sa ramai sedat. efectele sedintelor de ura sunt inca vizibile asupra ta.”

sedinte de ura? ce vrei sa spui cu asta? tot ceea ce am trait in ultimele zile a fost o iluzie? ceva indus?

“intocmai. acum stai linistit si nu mai incerca sa te eliberezi. nu vei reusi decat sa te ranesti. te asigur ca acele legaturi sunt cat se poate de reale, spre deosebire de tot ceea ce cu mandrie numesti viata ta. ne vom continua discutia cand voi considera oportun. ah, si alfa, incearca sa nu mai gandesti in termeni de eu, mea, etc. esti aici pentru a reinvata sensul cuvantului impersonal. pe curand.”

stai putin, doctore, DOCTORE! hei!

incredibil

pentru dumnezeu ce drog o fi creat nebunul

totul sa fi fost un vis

o iluzie

nu

nu poate fi asa

nu TREBUIE sa fie asa

nu VREAU sa fie asa

stiu ca esti in preajma

arata-te

te implor arata-te

salveaza-ma

am nevoie de tine

unde esti?..

UNDE ESTI?!?

utopia. episodul 3.

chingi

si durerea asta surda atat de intensa

doamne ma simt de parca as fi murit pana acum de cateva zeci de ori in cele mai grozave chinuri dracesti

nu ma pot misca si parca nici nu vreau imi simt creierul citit scanat urmarit ca un cobai intr un labirint de panza acoperit de un capac transparent

ce mi se intampla

nu reusesc sa imi amintesc decat masa alba si sunetul aparatului de respiratie artificiala

apoi

liniste

nu am murit pentru ca inca simt

o simt

pe interiorul pleoapelor am intiparit chipul ei ravasit de ura

o aud tunetul vocii ei cristaline iri ravaseste creierul la fel ca si explozia surda a usii inchise la plecare

o gust

masca asta imi rascoleste si amesteca in oxigen gustul buzelor ei

nu

am visat o dar ma simt ca si cum totul ar fi fost aievea

am innebunit

iar nebunia mea nu o poate aduce inapoi decat in scurte momente de delir

ah cata furie

cata furie

oarba si nemiloasa imi rupe maruntaiele mai ceva ca un glonte bine tintit

din inima ei

catre a mea

ucide ma si lasa ma sa ma iert

voci

disting voci

hei

hei voi

voi

sunt aici

sunt a

ici

.

“i-am micsorat doza halucinogenelor. incercam sa il trezim treptat fara sa ii  producem leziuni cerebrale ireversibile.”

“mda, suntem oarecum la limita. ai vazut cum a reactionat dupa ultimul episod in conditiile in care era puternic sedat. imi este teama sa ii mai induc ultimul delir spre a completa ciclul. profesorul nu ar fi deloc multumit sa pierdem inca un subiect din cauza unei dozari necorespunzatoare.”

“il voi supraveghea personal pe toata durata sedintei. uita-te aici, inainte sa venim a avut un moment de semiluciditate, insemnarile aparatului indica o consolidare imbucuratoare a functiilor neuronale.”

“hm, interesant. bun atunci. continua conform programului prestabilit si cheama-ma inainte de a incepe procedura de trezire. trebuie sa fim toti aici pentru a ii defini corect realitatea.”

addenda: utopia continua. fantoma ratacitoare in no man’s land-ul proaspat cenzurat.

utopia. episodul 2.

incredibil. a trecut deja un ceas? chiar aproape trei. hm. trebuia ca pana acum sa fi terminat. hei, mestere! ce dureaza atat? nu ti-am cerut cine stie ce. ultima oara cand i-ai cauterizat sufletul a durat mult mai putin. ah, perfect. iata-te. ia un loc. vrei o tigara? dupa cat de tare tremuri am impresia ca ti-ar prinde tare bine. trebuie sa recunosc, sunt surprins. pana acum nu ai dat niciodata dovada de atat de multa tarie de caracter. ti-am interzis sa mai existi si totusi..totusi iata-ne din nou aici. de ce ai facut-o? adica..hm, nu ma intelege gresit. nu incerc sa fac conversatie ieftina insa comportamentul tau imi spune anumite lucruri si vreau sa vad daca ma insel sau nu. din mandrie? cum? obisnuinta? ah, draga mea, cat de tipic tie. niciodata nu ai fost in stare sa iti recunosti propriile slabiciuni si sa-ti infrunti demonii. mereu in cautare de alibiuri, de motive, de scuze si cauze. esti lasa. esti slaba si infricosata. ai apucat sa gusti din realitate si ti-ai dat seama imediat cat de amara este. iar acum nu cauti decat sa te tarasti in locsorul sigur si tainic in care erai atat de protejata. imi place. ai tupeu. si din cate vad, determinare. nu te-ai sfiit sa te arunci cu pieptul inainte in focul urii mele. ia sa vad. am impresia ca mesterii mei te-au peticit cat de cat. haaai, hai, nu fi sfioasa. da-ti camasa jos. nu imi vei arata nimic din ce nu am mai vazut de sute de ori. mda. urata rana. o sa iti lase o cicatrice permanenta dar pe undeva este mai bine asa. de fiecare data cand te vei privi in oglinda vei sti ca porti pe trup stigmatul meu. te posedez. vei afla asta cat de curand. mestere! ia-o de aici. are nevoie de odihna.

“cum se prezinta?”

“pana acum reactioneaza bine la stimuli. incercam sa ii scadem nivelul activitatii sinaptice, inca pare mult prea ridicat pentru a-l programa pentru urmatorul pas. ultima ora de furie i-a lasat cateva sechele, nimic de nerezolvat insa.”

“ii monitorizati visele? am observat niste tipare foarte interesante in ultimele sinteze.”

“da, indeaproape chiar. inainte sa sositi a avut un ultim episod, mult scazut in intensitate.”

“bun.tineti-ma la curent. vreau sa il pregatim pentru urmatorul nivel.timpul ne preseaza.”

utopia. episodul 1.

intinde-te pe canapea si asculta-ma cu atentie. astazi vom face schimb de roluri. tu vei deveni omega iar eu- alfa. nu are niciun sens sa te impotrivesti. ti-am demonstrat de atatea ori calitatile mele de iluminat in ale magiei luandu-ti durerea cu o soapta abia simtita. te-a durut? ah, nu imi spune asta. nu avea cum. mana imi tremura ingrozitor de fiecare data cand sunt nevoit sa o apropii de trupul tau de portelan alb, asa ca am renuntat de mult sa mai fac asemenea gesturi. telekinezie. totul este gand. si suflet. ah, rasul acesta sarcastic.. cat iti iubesc veninul pe care il arunci in disperare de cauza ca un sconcs speriat duhoarea-i salvatoare, doar doar iti vei afla scaparea intr-o fuga binemeritata pe campiile ratacirii bolnavicioase. nu. astazi nu. astazi esti in puterea mea si am de gand sa te determin sa imi implinesti intru totul doleantele. lacrimi? pentru ce, faptura? te temi, asta sa fie? te temi sa iti deschizi sarcofagul in care ti-ai ingropat sensibilitatea de milenii ca nu cumva sa o gasesti putreda? sau sa nu ii vezi stralucirea si sa te simti indemnata sa ii urmezi pasii? esti lasa. morbid ti-e felul si sordid gandul. cum? te dor chingile cu care te-am tintuit? ah, sarmana naluca, dar nu esti legata. in niciun fel. decat prin tine. singura nu te poti desprinde. singura simti arsura lacrimilor sfredelindu-ti portelanul, lasandu-ti vergeturi sangerii de-a latul trupului. te-am mintit. ca si pana acum numai ca mult mai intens. farsa puteam sa o continui la nesfarsit, chiar nu iti dai seama? chiar nu realizezi ca esti in puterea mea, naivo? totul, totul tau este plasmuirea gandirii mele. canapeaua pe care zaci acum in agonie, zidurile care crezi ca te inconjoara. eu. totul este un vis. un cosmar. o viata. pe care te condamn sa o traiesti. la nesfarsit si dincolo de eternitate. acum pleaca. timpul ti-a expirat. piei din calea mea. sa te mai vad nu voi.

“crezi ca a functionat?”

“nu stiu. trebuie urmarit indeaproape. efectele orei de furie sunt cel putin complexe.”

“mda. pacat ca nu avem acum mai mult timp. mi se pare ca deja aduc urmatorul pacient.”

“pregateste aparatul. sosesc in cateva clipe.”